În ce situații îmi pot păstra numele după divorț?

Odată cu încheierea căsătoriei, soții trebuie să aleagă numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, existând următoarele posibilități: fiecare soț își păstrează numele, pot alege să poarte numele unuia dintre ei sau, dimpotrivă, numele lor reunite. Totodată, este posibil ca unul dintre soți să-și păstreze numele, iar celălalt să poarte numele lor reunite (art. 282 Cod civil).

Așadar, odată cu divorțul, fie că are loc pe cale notarială, pe cale administrativă (la Starea civilă) sau în instanța de judecată, în ipoteza în care au intervenit schimbări cu privire la numele vreunuia dintre soți, acestia (sau instanța de judecată) trebuie să decidă numele pe care îl vor purta pe viitor.

Astfel, așa cum au avut libertate de decizie cu ocazia alegerii numelui purtat pe perioada căsătoriei, tot așa soții se pot înțelege și cu ocazia divorțului. Ca atare, situația nu ridică probleme în cazul soțului care dorește să-și păstreze numele și după divorț, iar soțul celălalt își manifestă acordul în acest sens.
Totuși, ce facem în situația în care soțul nu își manifestă acest acord? 
Potrivit art. 383 alin. (2) Cod civil, într-o astfel de situație, soțul care are interesul de a purta același nume de familie și după divorț, va solicita instanței să încuviințeze  păstrarea numelui, caz în care acesta trebuie să facă dovada unor „motive temeinice” care justifică cererea sa și care vizează fie interesul său personal, fie interesul superior al copiilor, în cazul în care există.

Spre exemplu, în practică, s-a considerat că există motive temeinice pentru ca soțul să-și păstreze numele în situația în care a devenit cunoscut în profesia sa cu numele din căsătorie, caz în care, o eventuală schimbare îi poate cauza vădite prejudicii, etc. Pe de altă parte, în cazul în care se solicită păstrarea numelui justificată de interesul superior al minorului, în practică, s-au admis astfel de cereri, pentru a proteja copiii minori de suferințe suplimentare celei produse de către divorț, sau dimpotrivă, cererile au fost justificate de dorința copiilor de a purta același nume de familie cu părinții săi, chiar și în ipoteza în care aceștia nu mai formează o familie. Desigur, în funcție de situația concretă, instanța va analiza temeinicia unei astfel de cereri, nefiind obligatoriu să existe motivele menționate, ci oricare alte motive temeinice și care se vor dovedi de la caz la caz.

Autor: Avocat Paula-Alina Lupu
avocatpaulalupu@gmail.com
tel: 0755795 608

Articolul a fost scris de către avocat Paula-Alina Lupu pentru rubrica de specialitate a site-ului sfatulparintilor.ro, iar distribuirea este permisă cu indicarea autorului și a sursei. ©

Despre eventualele compensații materiale care pot fi obținute odată cu divorțul

 Soluționarea unei cereri de divorț de către instanța de judecată presupune stabilirea modului în care va fi desfăcută căsătoria dintre părți, respectiv prin acordul părților sau din culpă, numele pe care soții îl vor purta după divorț, precum și situația minorilor (locuința acestora, modul de exercitare a autorității părintești, obligația de întreținere, păstrarea legăturilor personale cu minorii).

 Așadar, aspectele sus menționate reprezintă capetele de cerere pe care instanța este chemată să le soluționeze în mod obișnuit. Totuși, există și situații în care soții au pretenții financiare unul față de celălalt sau au de rezolvat situația bunurilor și datoriilor comune, iar în acest din urmă caz, se solicită partajul.

În acest articol, ne vom referi la prima ipoteză despre care am făcut vorbire, respectiv la reparațiile pecuniare pe care le poate solicita unul dintre soți celuilalt odată cu divorțul.

Potrivit legii, odată cu cererea de divorț, soțul interesat poate formula o cerere de despăgubire, poate solicita o pensie de întreținere sau dimpotrivă,  o prestație compensatorie.

1.      Dreptul la despăgubiri este prevăzut de art. 388 Cod civil, iar pentru recunoașterea acestui drept este necesar să se facă dovada unui prejudiciu în urma divorțului. Important de știut este despăgubirile (daunele) se pot acorda numai în cazul divorțului pronunțat din culpa exclusivă a soțului căruia i se solicită despăgubirile, iar pe de altă parte, soțul care formulează aceste pretenții să fie nevinovat, adică să nu aibă o culpă în desfacerea căsătoriei. Totodată, o astfel de solicitare se poate formula doar odată cu cererea de divorț, nu și ulterior.

2.      Prestația compensatorie este reglementată de art. 390 Cod civil și reprezintă suma de bani pe care unul dintre soți o poate cere celuilalt soț, în ipoteza în care divorțul cauzează un dezechilibru semnificativ în condițiile sale de viață. Una dintre condițiile acordării prestației compensatorii se referă la durata căsătoriei, care trebuie să fie de cel puțin 20 de ani, iar pe de altă parte, divorțul trebuie să fie pronunțat din culpa exclusivă a soțului căruia i se pretinde această prestație. Totodată, prestația compensatorie poate fi acordată sub forma unei sume globale sau, dimpotrivă, sub forma unei rente viagere – o sumă de bani pe care soțul o va plăti celuilalt soț lunar sau la anumite intervale de timp.

3.      Pensia de întreținere este reglementată de art. 389 Cod civil și poate fi solicitată de soțul care se află în nevoie din cauza unei incapacități de muncă survenite înainte sau în timpul căsătoriei. O altă situație prevăzută de lege este aceea în care incapacitatea de muncă apare în decurs de la un de la desfacerea căsătoriei, caz în care este necesar ca incapacitatea să fie cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.

                  Este important de știut că despăgubirile pot fi solicitate împreună cu prestația compensatorie, însă prestația compensatorie nu poate fi cumulată cu pensia de întreținere, soțul care are motive pentru a solicita mai multe feluri de reparație pecuniară, trebuind să opteze între dreptul pe care îl va exercita.

Autor: Avocat Paula-Alina Lupu
avocatpaulalupu@gmail.com
Tel: 0755795608

           

 Articolul a fost scris de către avocat Paula-Alina Lupu pentru rubrica de specialitate a site-ului sfatulparintilor.ro, iar distribuirea este permisă cu indicarea autorului și a sursei. ©

Autoritatea părintească comună vs. Situația în care unul dintre părinți nu își manifestă acordul pentru deplasarea minorului în străinătate

           Într-un articol anterior, vorbeam despre condițiile în care un minor poate călători în străinătate. Una dintre aceste condiții este, așa cum spuneam, aceea ca minorul să fie însoțit de către ambii părinți (sau de către reprezentantul legal). Dacă în primul caz lucrurile sunt clare, întrebarea este ce facem atunci când unul dintre părinți refuză să își manifeste acordul pentru ieșirea minorului din țară?

            Înainte de a analiza situațiile posibile, este important să vorbim despre noțiunea de „autoritate părintească”, noțiune cunoscută în limbajul comun drept „custodie”, care poate fi comună sau exclusivă.           

       Așadar, autoritatea părintească reprezintă un ansamblu de drepturi și obligații cu privire la persoana și bunurile minorului, iar în linii mari ne vom referi la persoana care ia decizii cu privire la situația minorului (situația școlară, intervenții medicale, locuința minorului, deplasarea în străinătate, etc).   

            În ce situații este autoritatea părintească comună:
a) în cazul părinților căsătoriți;
b) în cazul copilului născut în afara căsătoriei, dar recunoscut de către tată;
c) precum și în situația în care, ulterior divorțului (dar nu numai), instanța de judecată stabilește că autoritatea părintească cu privire la minor se va exercita în comun de către ambii părinți. 
           

            Situația opusă, respectiv aceea în care autoritatea părintească este exclusivă, se  regăsește în umătoarele exemple:
a) cauzele în care situația minorului s-a discutat anterior intrării în vigoare a Codului civil (respectiv înainte de 01.10.2011) și aceasta deoarece, în ipoteza divorțurile pronunțate pe baza reglementării anterioare (Codul familiei), vorbeam despre „încredințarea minorului spre creștere și educare” unuia dintre părinți, ceea ce reprezenta corespondentul noțiunii de autoritate părintească din prezent;
b) situația în care după divorț (sau în urma unei alte cereri în instanță), instanța de judecată stabilește ca autoritatea părintească să se realizeze în mod exclusiv de către unul dintre părinți;
c) situația copilului născut în afara căsătoriei și care nu are paternitatea stabilită (spre exemplu, copilul care nu a fost recunoscut de către tată);
d) situația părintelui care exercită singur autoritatea părintească în urma decesului celuilalt părinte, caz în care va face dovada cu certificatul de naștere al minorului și certificatul de deces al părintelui.                      
         Aceasta înseamna că în celelalte cazuri în care părintele exercită singură autoritatea părintească, acesta poate călători cu minorul sau dimpotrivă, este suficient doar acordul său în cazul în care copilul va călători cu o altă persoană.          

             Este important de știut că acordul pentru ieșirea minorului din țară se va da sub forma unei declarații notariale.

        Concluzia este că, în toate cazurile în care care autoritatea părintească este comună, iar unul dintre părinți fie nu dorește, fie se află în imposibilitatea de a încuviința călătoria minorului în străinătate, singura soluție o reprezintă sesizarea instanței cu o acțiune prin care se solicită suplinirea acordului părintelui. Totodată, important de știut este faptul că, în cazurile urgente, obținerea acestui acord se poate realiza în cadrul unei ordonanțe președințiale (o procedură specială, care permite pronunțarea unei hotărâri judecătorești cu celeritate), fiind esențial să se facă dovada urgenței (spre exemplu, putem atașa biletul de avion sau invitația de a participa la un eveniment în străinătate sau alte probe, în funcție de situația concretă).         
       De regulă, o astfel de cerere este însoțită de o altă solicitare cu caracter curent și urgent, spre exemplu suplinerea acordului părintelui pentru eliberarea pașaportului minorului. În practică, de regulă, se formulează și alte solicitări care vizează schimbarea situației juridice a minorului, spre exemplu dacă în prezent autoritatea părintească este comună, se poate solicita  odată cu cererea de suplinire a acordului părintelui și exercitarea autorității părintești în mod exclusiv sau schimbarea locuinței minorului, etc.            

        Totodată, este necesar ca solicitantul să facă dovada faptului că celălalt părinte se opune în mod abuziv plecării minorului din țară sau, dimpotrivă, imposibilitatea acestuia de a-și manifesta acest acord.

        Aceeași procedură va fi urmată și în celalte cazuri în care există divergențe între părinți cu privire la deciziile care trebuie luate în cazul copilului (spre exemplu, schimbarea locuinței,  grădiniței sau școlii, etc)

            Autor: Avocat Paula-Alina Lupu, Baroul Iași

            Email: avocatpaulalupu@gmail.com

            Tel: 0755 795 608

            Articolul a fost scris de către avocat Paula-Alina Lupu pentru rubrica de specialitate a site-ului sfatulparintilor.ro, iar distribuirea este permisă cu indicarea autorului și a sursei. ©